viroágă (oa dift.) f., pl. e (var. din iroagă, ĭerugă, ca văĭoagă față de văĭugă, saŭ d. vsl. virŭ, clocotire [bg. sîrb. vir, bulboană], d. vrĭeti, a ferbe, și decĭ înrudit cu rom. vir, iz-vor și var). Dun. Gîrlă provizorie. Est. Loc mocirlos. – În Olt. iroagă și (ArhO. 1928, 158) iroavă.