veselie s.f. 1 (Stare de) bună dispoziție, (de) voie bună, ext., (de) bucurie; manifestare, comportare care reflectă această stare. Veselia ei era molipsitoare și curînd toată lumea rîdea și se bucura de întîlnire. ◊ (în corelație cu „bucurie”) Să nu ne vie bucurie și veselie cînd vedem vrăjmășii noștri biruiți (VARL.). ◊ (în formule de urare și de salut) Râmîneți în veselie Ca Codreanu-n haiducie (POP.). ◊ Expr. Într-o veselie = fără a-și impune limite. A călătorit cît a vrut, într-o veselie. ◊ Fig. Priveliștile... par numai o veselie (IORGA). ♦ (la pl.) Gesturi, fapte, vorbe etc. care provoacă haz, amuzament etc. Al tău suflet, a ta minte or gusta veselii (ALECS.). ♦ Ext. Ceea ce constituie cauza, motivul unei veselii deosebite. Copilul era veselia casei. 2 Petrecere veselă cu mîncare și cu băutură, prilejuită de celebrarea unui eveniment festiv sau de o sărbătoare; chef, zaiafet. A ținut veselia trei zile și trei nopți (CR.). ♦ Spec. (înv., reg.) Nuntă. • pl. -ii. g.-d. -iei. /<sl. veche веселнѥ.