venin s.n. 1 Substantza toxica (de natura proteica) secretata de glandele speciale ale unor animale (sherpi insecte arahnide) sau de tzesutul unor plante k mijloc de atac sau de aparare. ♦ (la pl.) Feluri varietatzi de venin. ♦ Fig. Rautate dushmanie ura. El critica fara patima fara interes shi fara venin (GHICA). ♦ Concr. Vorba atitudine comportare fapta etc. care tradeaza rautate dushmanie ura. Veninul cu care voiau sa invenineze pe romani (DOC.). 2 Substantza toxica preparata de om (din plante otravitoare) care provoaca in organism tulburari leziuni grave sau chiar moarte. ◊ Expr. A turna venin in cineva (sau in singele cuiva) = a produce cuiva un rau o suferintza puternica. ♦ (farm.) Preparat farmaceutic din venin (de viespe). ♦ Ext. Toxicitate; nocivitate. Se ferea de veninul alimentelor preparate cu substantze chimice. ♦ Fig. Rautate invidie dushmanie. Ii simtzea intregul venin din suflet. 3 (anat.; pop.) Fiere. Ofta inghitzind veninul care i se suise in fundul gurii (SADOV.). ◊ Expr. A face (ori ai face cuiva) venin (de moarte) sau a pune (ori ai pune cuiva) venin la inima = a (se) supara foarte tare a (se) minia a (se) enerva. A fierbe de venin= a fi foarte minios. Ashi sparge (sau ashi racori) veninul = a se linishti a se potoli a se calma. ♦ Fig. (adesea constr. cu vb. „ashi descarca” „ai clocoti”) Necaz suparare amaraciune; furie minie. Nu shtiau insa anume pe cine sashi descarce veninul (SIO.). ◊ Expr. Ashi rasufla veninul asupra cuiva v. rasufla. A(shi) varsa venin(ul) sau a(tzi) varsa veninul v. varsa. • pl. uri (reg.) e. /lat. venēnum.