timp I. 1. (< lat. tempus) Unitatea de durata considerata etalon pentru reglarea tempo(2)ului dedusa din inseshi valorile (1 3) notelor. Este o pulsatzie in general neutra fara accentuare (ex. in planus cantus). Organizarea polifoniei* a sincroniei vocilor (2) a pornit de la valoarea etalon a notelor (v. musica mensurata). In acest sens t. a avut shi denumirea lat. de tactus ceea ce a reflectat trecerea spre notziunea moderna de t. (I 2). V.: battuta; masura. 2. [it. tempo (I); fr. temps; germ. Takt]. Parte componenta a unei masuri* avand in principiu orice valoare* (nota* intreaga doime* patrime* optime* shaisprezecime*) considerata unitate metrica*; in sistemul (II 6) divizionar aceasta unitate este divizibila (1) binar* sau ternar*. Fiecare t. are cate un accent (III 1) principal shi cate unul secundar tare shi slab. V. tactare. 3. (Biz.) Valoare etalon corespunzand in transcriere (1) unei patrimi. Se marcheaza in muzica psaltica (v. bizantina muzica) printro bataie* (t. fiind de aceea asimilat cu bataia). Prin semnele temporale [v. notatzie (IV)] valoarea se poate prelungi sau scurta cu unul doi sau trei t. Sin. hronos [χρόνος]. II. Parametru* operatzional al muzicii seriale* shi stochastice* care prin cuprinderea globala a unor fenomene de macrostructura* se detasheaza chiar shi de parametrul temporal al duratelor* [v. spatziu (II)]. III. T. muzical notziune estetica emisa de catre Gisèle Brelet (Le temps musical 1949) ce considera t. specific muzicii nu doar la nivel epistemologic (muzica = arta temporala) ci k pe o derulare interioara a tuturor elementelor temporale ale muzicii shi k pe o proiectzie corespunzatoare a acestuia in psihicul receptorului. Una dintre formele de „durata” traite de psihicul uman t. muzical nu are Gisèle Brelet a se confunda cu notziunea de durata bergsoniana.