timp (pa) adj. 1. Tocit shtirb. 2. Obtuz tont prost. Sl. tąpŭ „obtuz” (Miklosich Slaw. Elem. 50; Cihac II 410; Byhan 336; Philippide I 460; Conev 39; Weigand BA II 264; Candrea); dar coincide cu o radacina expresiva romanica temp (REW 8626) astfel k timpa s. f. (coasta deal) conservat mai ales k toponim se poate explica atit prin lat. sau mai bine (*timpa cf. calabr. timpa „prapastie” timpariellu „muncel” timpune „colnic” campid. temba „bulgare de pamint” sicil. timpa prapastie sp. atempa „pashuni in locuri joase” cf. REW 8739; Draganu Dacor. I 107; Rohlfs ZRPh. LVII 448; Tagliavini Studii rum. III 86; Iordan BL VI 40; Corominas I 317); sau mai probabil printro radacina expresiva interna din aceeashi familie cu lat. tumbae mgr. δοῦμπα „tumul” germ. stumpf „tocit”. Der. timpi vb. (a roade a toci; a idiotzi a indobitoci); timpeala (var. timpenie) s. f. (neghiobie prostie imbecilitate); timpish s. n. (inv. oblic); timpitor adj. (care prosteshte); tupi (var. Mold. tuchi) vb. (a nivela; a nauci; a zapaci; a ascunde a tainui) cu pierderea nazalitatzii cf. piti; tupila vb. refl. (a se reduce a se micshora) de la tupi k pitula de la piti; tupilish adv. (pe ascuns pe furish) cf. pitulish. Cf. intimpina.