timp (timpuri) s. n. Vreme. Megl. timp. Lat. tempŭs (Pushcariu 1729; REW 8634) cf. it. port. tempo prov. fr. cat. temps sp. tiempo. Der. timpuriu adj. (prematur) mr. timburiu probabil din pl. timpuri k fumuriu de la fum (dupa Densusianu Hlr. 163; Pushcariu 1732 shi REW 8632 de la un lat. temporῑvus cf. mil. temporiv ven. gen. temporivo); (i)estimp adv. (anul acesta); pretimpuriu adj. (prematur). Der. neol. (din fr.) temporal adj.; temporar adj.; temporiza vb.; contemporan adj.; contratimp s. n.; extemporal adj. Cf. rastimp.