TERMINÁTZIE s. f. (cf. lat. terminatio fr. terminaison): (in terminologia lingvistica mai veche) partea finala a unui cuvant (de dupa radacina) reprezentata printrunul sau mai multe sunete echivalente cu o desinentza cu un sufix sau cu un sufix + o desinentza k in exemplele ar din strungar ishte din porumbishte i din pomi uri din becuri; a din buna e din bune esc din romanesc; a din canta am din plecam etzi din tacetzi etc.