suspensie (lat. suspensio „incertitudine”, „întrerupere”), figură retorică prin care vorbitorul, întrerupând, la un moment dat, enunțul, țintește să ațâțe curiozitatea interlocutorului (auditorului) față de ceea ce urmează; să-l țină adesea în incertitudine, pentru ca, apoi, enunțul să se completeze cu altceva decât s-ar fi așteptat (A): „Eu unul iți spui atâta, că de-oi fi vreodată crai – Lucrul este cu putință – ei, bine, de trei ori vai, Ce legi aspre n-aș mai face ca să dau peste hotară Și să gonesc într-o clipă toți moldovenii afară! Însă toți! Toți pân’ la unul! Nici un om! Nici un picior Numai pe Răzvan, el singur, l-aș lăsa... ca să-l omor!” (B. P. Hasdeu) S. se marchează cu trei puncte, numite „puncte de suspensie”, care anunță o pauză în expunerea ideii, urmată de o „surpriză”, ca în exemplul de mai sus, care însă poate fi și ironie: „Prefectul nu-și mai vede capul de treburi, căci e aproape să se declare o dizidență în partidul local guvernamental; și dacă guvernul pierde câțiva partizani, pierde și el funcția și... are familie grea.” (I. L. Caragiale) Sin. sustentație.