strúgure (ri) s. m. 1. Ciorchine. 2. Fructul vitzei de vie. Var. strugar Basar. strug. Origine incerta. Pare cuvint identic cu strug „rashpel” cf. strung strunji; evolutzia semantica de la struji la strugure ar fi intrun astfel de caz k cea a sp. raspar la raspa „ciorchine” (Cihac II 376) cf. fr. grapper „a prinde” shi grappe „inflorescentza” sp. gancho shi gancha. Din pl. struguri sar fi format sing. analogic actual. Probabilitatea unei der. din lat. *trugus de la gr. τρύγος τρυγή „fruct; folos” (Tiktin) pare destul de redusa. Celelalte explicatzii nu par mai bune. Din lat. surcŭlus (Cretzu 371) nu se explica fonetic shi semantic. De la un lat. *stribŭlus sau strubŭlus de la o radacina *streb „(ra)sucit” (Densusianu GS V 174) pare indoielnica. Din lat. *uvŭla (Pushcariu Dacor. VI 13; REW 9105) nu pare posibila fonetic. De la gepidicul *thrubilo sau *struwilo care ar corespunde germ. Träublein (Diculescu ZRPh. XLI 424; Diculescu 178; Gamillscheg Rom. Germ. 266) este inacceptabila fonetic shi istoric. Originea lat. a cuvintului fusese propusa de Pushcariu Dacor. VI 310 shi de Rosetti II 82. Der. strugurash s. m. (rushulitza Hieracium aurantiacum; coacaza); strugurel s. m. (planta Saxifraga adscendens; coacaza). Cf. struji strung.