stricá (c át) vb. 1. A rupe a fringe. 2. A desface a descompune. 3. A distruge a deteriora a face nefolositor. 4. A prejudicia a dauna. 5. A jefui a fura. 6. A ucide a omori. 7. A viola a silui a dezonora. 8. A deprava a corupe. 9. A nimici a prapadi a zdrobi a terfeli a vatama. 10. A dezbina a invrajbi. 11. A rupe un pact a incalca a contraveni. 12. A consuma a cheltui fara rost. 13. A fi de vina a constitui cauza. 14. (Refl.) A se altera a se putrezi. Megl. stri(cari). Lat. extrῑcāre „a eviscera” (Tiktin; Capidan 277; Pushcariu Lr. 199) cf. calabr. stricare „a freca” sp. estregar. Pentru semantismul din rom. trebuie sa se porneasca de la sensul primitiv al lui trῑcae „contrarietate neplacere” trῑcāri „a face dificultatzi” de unde extrῑcāre „a desface (ceea ce rezista)”. Dupa Battisti V 3655 it. striccare „al durea spatele in urma ostenelii” umbr. strica „a distruge” v. it. stricare strigare „a desface” a carui identitate cu cuvintul romanic nu ridica indoiala sar explica prin longod. strikkan „a inchide cu o tzinta”; dar aceasta explicatzie nu poate servi pentru rom. shi nu pare suficienta pt. it. Der. stricacios adj. (care strica; coruptibil; daunator vatamator); stricaciune s. f. (dauna; coruptzie); stricator adj. (daunator nociv).