SPĂTĂRÍE, spătării, s. f. 1. Demnitatea, rangul de (mare) spătar. Cumpără... mai în urmă huzmetul^[1] spătăriei. FILIMON, C. 49. ♦ Instituția condusă de (marele) spătar; localul acestei instituții. Pricinașii erau de față la ușa spătăriei, împreună cu preoții și bătrînii lor, ca să le fie mărturie. SADOVEANU, F. J. 343. Ca mîne o să vedeți și pe nenea Dumitrache închis la spătărie și bătut la tălpi. FILIMON, la TDRG. 2. Sală din palatul domnesc unde se făceau anumite ceremonii și unde era așezat tronul. Domnul intrase cu Husein în spătărie și rînduia cele întăi afaceri ale stăpînirii. SADOVEANU, O. VII 73. Mihnea descălică, trecu printre boierii rînduiți în îndoit șireag, intră în sala mare a spătăriei și se urcă pe tronul domnesc. ODOBESCU, S. A. 91. În palat este și sala crăiască, unde este tronul, adecă spătăria. KOGĂLNICEANU, S. 94. ◊ Spătăria (cea) mică = camera de lucru a domnului. Pofti pe noii săi dregători... în spătăria cea mică, la cafea. SADOVEANU, Z. C. 167. corectată