SPINTECÁ spíntec vb. I. Tranz. 1. A face in trupul unei fiintze o taietura lunga shi adinca cu un instrument ascutzit; p. ext. a ucide a injunghia; a despica (in special lemne trunchiuri). SHi nare satzi fie mila? Nu. Nu. Vreau sal spintec cu baioneta. CAMILAR N. I 96. ◊ Fig. Larga talazuire a muntzilor inceteaza. Nici piscurile nu mai spinteca inaltzimile cerului nici zarile nu se mai desfac vaste de jur imprejurul lumii. BOGZA C. O. 87. Ghiuleaua a trecut pe deasupra spintecind aerul. C. PETRESCU I. II 14. Fulgere dese orbitoare spinteca ceru! din ce in ce mai posomorit shi tunete prelungi se aud bubuind in departare. VLAHUTZA O. A. 412. Pe drum horea shi doinea iar buzduganul shil arunca sa spintece nourii de cadea departe tot cale deo zi. EMINESCU N. 5. ◊ Refl. (Rar despre obiecte) Infipse cutzitul intrun mar atit de puternic incit marul se spinteca in doua; jumatatzile se leganara o clipa. C. PETRESCU I. II 92. (Fig.) Pietrishul fierbinte imi frigea talpile. Cind intrai in riu apa incepu sa sune spintecinduse in gleznele mele. SADOVEANU O. V 62. 2. A sfishia (haine stofe); a rupe. Spinteca moasha citeva haine mai moi shi mai slabe... face dintrinsele fashii. MARIAN NA. 283.