RẮGET, răgete, s. n. Zbieretul scos de vitele cornute și de alte animale (v. muget); p. ext. răcnet scos de om. Se clătină, scoțînd un răget. VORNIC, P. 207. Nu mai auzea nici cîrîitul găinilor, nici răgetul unei vaci care-și chema vițelul despărțit. REBREANU, R. I 146. Balaurul scoase din piept un răget de durere, de se cutremură pămîntul. POPESCU, B. II 21. ◊ Fig. La cel dintîi răget suprapămîntesc al exploziei, Mitrea se prăbuși cu fața în jos. SADOVEANU, M. C. 105. Răgetul și boncăluitul tălăngilor umpleau aerul ca în vremuri de răzmiriță. ANGHEL, PR. 109. – Variantă: (învechit) ráget (ALECSANDRI, P. III 14) s. n.