PUSTÍU ÍE (I) pustiuri s. n. (II) pustii adj. I. S. n. 1. Regiune salbatica lipsita de vegetatzie shi de populatzie; spec. intindere vasta shi plana de teren lipsita de vegetatzie shi nepopulata acoperita cu nisip; deshert. ◊ Loc. adv. In pustiu = in zadar degeaba. A pustiu = a jale a moarte prevestind moartea. ◊ Expr. A fluiera in (sau a) pustiu = a fluiera in semn de neizbanda de parere de rau de plictiseala; a fluiera a paguba. Ducase pe pustiu (sau pe pustii) = ducase dracului lualar naiba; (eufemistic) diavolul dracul. 2. Fig. Singuratate apasatoare care o simte cineva; plictiseala; mahnire suparare durere. II. Adj. 1. (Despre locuri tzinuturi) Care se afla in stare salbatica fara vegetatzie shi fara populatzie. ♦ Aflat in paragina in ruina; parasit. ♦ (Substantivat; inv. shi pop. in imprecatzii) Blestemat afurisit. 2. In care nu se afla nimeni (shi nimic). Camera pustie. 3. Fig. Singur parasit copleshit de o singuratate apasatoare; stingher; deznadajduit. [Var.: (pop.) pustíe s. f.] Din bg. pustinja.