PRONUNȚÁRE (PRONÚNȚIE) s. f. (< pronunțá < lat. pronuntiare, cf. it. pronunziare, fr. prononcer): 1. rostire a unul sunet, a unei silabe, a unui cuvânt. 2. mod de a rosti un sunet o silabă sau un cuvânt. ◊ ~ coréctă: p. conformă cu regulile ortoepice. ◊ ~ greșítă: p. neconformă cu regulile ortoepice. ◊ ~ hipercoréctă: p. eronată, produsă din teama de a nu greși (se aplică în acest caz, prin analogie, o regulă lingvistică valabilă pentru alte situații), ca de exemplu p. piftea în loc de chiftea (literară) și arfivă în loc de arhivă (literară). ◊ exercițiu de ~: exercițiu care vizează formarea deprinderilor de rostire corectă a sunetelor, a silabelor și a cuvintelor (v. exercíțiu). ◊ greșeală de ~: greșeală care se referă la p. sunetelor, a silabelor și a cuvintelor (v. abátere).