PRIBEGÍRE, pribegiți, s. f. Acțiunea de a pribegi; rătăcire din loc în loc (v. vagabondare); părăsire a țării natale (v. exil). Știu că ai citit cu oarecare mișcare de suflet istoriile pribegirilor șt suferințelor mele, și îți închipui că nici pribegirile, nici suferințele nu s-au sfîrșit. SADOVEANU, O. V 609. ◊ Fig. Sînt ore de jale fără mărginire Cînd sufletul simte dor de pribegire. ALECSANDRI, P. III 174.