PRÁVĂȚ, pravețe, s. n. (Învechit și regional) 1. Țel, țintă, scop. Amîndouă avînd pravăț de-a ține întru unire Dragostea dumnezeiască cu acea de omenire. CONACHI, P. 302. 2. Călăuză, ghid; îndrumător, îndreptar. Ucazele lui Petru care ne-au renoit Din mînă nu le lasă; drept pravăț îi slujesc. NEGRUZZI, S. II 194. Să aveți de pravăț bunile sfătuiri. DRĂGHICI, R. 157. – Variante: prăvéț s. n., práviță (I. CR. III 306) s. f.