PLÎNGĂTÓR, -OÁRE, plîngători, -oare, adj. 1. Care plînge; plîngăreț. Olimbia cea plîngătoare bocea cu hohote ca la înmormîntare. BART, E. 80. Și-atunci glasul plîngătoarei fete Se-ncerca să cheme cînele-napoi, Numai ca s-audă hoțul, că sînt doi. COȘBUC, P. I 254. ◊ Fig. Și doru-i plîngător mereu Creștea... Din ce în ce mai greu. COȘBUC, P. I 282. ♦ (Substantivat, f.; regional) Bocitoare. Femei străine din sat, care își fac o meserie din aceasta și care poartă adevăratul nume de bocitoare, plîngătoare sau și tămîietoare. MARIAN, Î. 117. 2. Tînguitor, jeluitor, jalnic. Îi asculta glasul plîngător și-l cuprindea mila. REBREANU, I. 20. Și i-arn văzut murind ușor; N-a fost nici unul plîngător Că viața-i fum. COȘBUC, P. I 151. Natura desfătează cu glasu-i plîngător. Ea face în tăcere s-asculte toată firea. ALEXANDRESCU, P. 25. ◊ Fig. Lăsat în jos, pleoștit. Barba lui căruntă... se prelingea spre pămînt în lungi și plîngătoare șuvițe de lînă încîlcită. HOGAȘ, M. N. 134. 4 Salcie plîngătoare v. salcie. ♦ (Substantivat, învechit) Reclamant. Ajutat și de o deputăție de plîngători moldoveni... el zădărnici întreaga conspirație. IORGA, I. L. I 344.