PLÁTNIC, -Ă, platnici, -ce, adj., s. m. și f. (Rar) (Persoană) care plătește, care trebuie să plătească; plătitor. ◊ Expr. Bun (sau rău) platnic = persoană care își îndeplinește bine (sau rău) obligațiile bănești, care plătește ușor și la timp (sau greu și cu întârziere). – Plată + suf. -nic.

RĂU-PLÁTNIC, -Ă, rău-platnici, -ce, adj., s. m. și f. (Persoană) care nu-și plătește datoriile (la timp). – Rău + platnic.

platnic, ~ă [At: (a. 1614) IORGA, C. I. II, 241 / Pl: ~ici, ~ice / E: plată¹ + -nic] 1 a (Înv; d. divinitate) Care răsplătește sau pedepsește pe cineva pentru faptele sale. 2 s (Înv) Dumnezeu, Iisus Hristos, considerați din punctul de vedere al felului cum răsplătesc faptele oamenilor. 3 a (Înv) Care este dator să răspundă din punct de vedere moral de faptele sale sau ale altcuiva. 4 smf (Înv) Datornic. 5 a (Îe) A da (pe cineva) ~ A obliga pe cineva să plătească o datorie. 6 a (Îae) A declara dator. 7 a (Îe) A se da ~ A se recunoaște dator. 8 (Îae) A fi de acord să plătească o datorie. 9-10 smf, a (Persoană, instituție etc.) care trebuie să plătească (în schimbul unei mărfuri, serviciu etc.) Si: plătitor (3-4). 11-12 smf (Îs) Bun (sau rău) ~ Persoană fizică sau juridică ce își plătește ușor și la timp (sau greu și cu întârziere) obligațiile bănești. 13-14 smf, a (Înv) (Persoană) care garantează pentru plata unei sume de bani Si: garant, (îvp) chezaș. 15 a (Înv) Plătibil (2).

PLÁTNIC, -Ă, platnici, -ce, adj., s. m. și f. (Persoană) care plătește, care trebuie să plătească; plătitor. ◊ Expr. Bun (sau rău) platnic = persoană care își îndeplinește bine (sau rău) obligațiile bănești, care plătește ușor și la timp (sau greu și cu întârziere). – Plată + suf. -nic.

PLÁTNIC, -Ă, platnici, -e, adj. (Determinat prin «bun» sau «rău»; adesea substantivat) Care plătește; care satisface obligațiile (bănești) pe care le-a contractat. La sfîrșitul săptămînii se întîmpla să nu capeți nimic, fiindcă nici patronul nu se alegea cu nimic de pe urma cîtorva imprimate făcute pentru firme nevoiașe, rău platnice. PAS, Z. I 304. Corăbierii, văzînd că-i platnic bun, i-au făgăduit că or abate pe-aici. SBIERA, P. 244. Să-i scrii și d-ta o vorbă, arătîndu-i că va avea în mine un bun mușteriu și bun platnic. CARAGIALE, O. VII 111.

PLÁTNIC ~că (~ci, ~ce) și substantival înv. (despre persoane) Care plătește sau trebuie să plătească; plătitor ◊ Bun (sau rău) ~ persoană care își îndeplinește (sau nu-și îndeplinește) obligațiile bănești. /plată + suf. ~nic

plátnic, -ă adj. (d. plată; sîrb. pol. platnik). Care plătește, plătitor. Solvabil: a fi bun platnic. Responsabil (Vechĭ). Plătibil (Vechĭ): înscris platnic către înfățișător.

*bun-plátnic adj. m., s. m., pl. bun-plátnici; adj. f., s. f. bun-plátnică, pl. bun-plátnice

plátnic (rar) adj. m., s. m., pl. plátnici; adj. f., s. f. plátnică, pl. plátnice

*rău-plátnic adj. m., s. m., pl. rău-plátnici; adj. f., s. f. rău-plátnică, pl. rău-plátnice

plátnic adj. m., s. m., pl. plátnici; f. sg. plátnică, pl. plátnice

PLÁTNIC s., adj. v. datornic, debitor.

PLÁTNIC s., adj. plătitor. (Bun ~.)

PLÁTNIC adj. v. plătibil.

PLÁTNIC s. v. cauțiune, fidejusor, garant.

platnic s. v. CAUȚIUNE. FIDEJUSOR. GARANT.

platnic adj. v. PLĂTIBIL.

platnic s., adj. v. DATORNIC. DEBITOR.

PLATNIC s., adj. plătitor. (Bun ~.)