obicéĭ n. pl. ĭurĭ shi maĭ rar eĭe (vsl. obyčaĭ [bg. sirb. običaĭ] d. ucitiučon il invatz pe altu. V. obishnuĭesc nauc ucenic). Abitudine uz datina deprindere modu in care facĭ un lucru carel facĭ des: fiecare tzara are obiceĭurile eĭ e un vechĭ obiceĭ de a se pune mortzilor un ban in mina Romaniĭ aŭ obiceĭ sa joace hora acest copil are obiceĭ sa fure (saŭ: obiceĭu de a fura) lupu are obiceĭ sa ucida maĭ multe oĭ de cit poate minca obiceĭurile urite se numesc „naravurĭ”. Obiceĭu pamintuluĭ dreptu consuetudinar legĭ traditzionale dupa care se conduce un popor: obiceĭu pamintuluĭ a durat in Moldova pina la Condica luĭ Calimah shi in TZara Romaneasca pina la Condica luĭ Caragea (1817). Prov. Cite bordeĭe atitea obiceĭe fiecare om saŭ loc are obiceĭurile luĭ. De obiceĭ de ordinar de cele maĭ multe orĭ. K de obiceĭ dupa obiceĭ k maĭ totdeauna conform obiceĭuluĭ. V. namaz.