măscărit² sm [At: (a. 1715) ARHIVA R. II, 15/15 / Pl: ~iți / E: măscări²] (înv) Om mascat.

măscărit¹ sn [At: DDRF / Pl: ~uri / E: nct] (Înv) Impozit care se plătea pentru o căruță de pește sărat. corectată

măscări¹ [At: VARLAAM, C. 131 / Pzi: ~resc / E: mascara] (Îvp) 1 vt A lua pe cineva în batjocură Si: a batjocori, a insulta, a ocărî. 2 vt A defăima. 3 vt (Fig; c. i. un lucru concret) A urâți. 4 vt (Fig; c. i. un lucru concret) A murdări. 5 vt (Fig; c. i. o idee, un sentiment etc.) A înjosi. 6 vr A spune glume sau cuvinte obscene, măscări. 7 vr A se face de râs. 8 vr A se da în spectacol.

măscări³ vr [At: VICIU, GL. / Pzi: 3 ~rește / E: nct] (Reg) A se surpa.

măscări² vr [At: DLR / Pzi: ~resc / E: mască¹ + -ări cf măscară] (Înv) A se masca¹.

A MĂSCĂRÍ ~ésc tranz. reg. 1) A face să se măscărească; a murdări. 2) A trata cu măscări; a vorbi de rău; a huli; a ponegri; a batjocori; a denigra; a defăima; a calomnia; a cleveti; a bârfi; a blama. /Din mascara

A SE MĂSCĂRÍ mă ~ésc intranz. reg. A deveni murdar; a se umple de murdărie; a se murdări. /Din mascara

măscărì v. (Banat) a ocărî, a sudui. [Serb. MASKARITI].

măscărésc v. tr. (d. mascara; sîrb. maskariti). Vechĭ. Maschez. Vechĭ. Azĭ. Ban. Înjur. Azĭ. Bas. Murdăresc. V. refl. Munt. Mă cert cu înjurăturĭ, cu trivialitățĭ: se certaŭ, se măscăreaŭ cu misițiĭ (CL. Ĭuniŭ 1910, 432).

măscắrĭ f. pl. (d. mascara). Mold. Est. Mascarale, vorbe obscene. – Vechĭ și măscăriĭ, povestirĭ obscene.

măscărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. măscărésc, imperf. 3 sg. măscăreá; conj. prez. 3 să măscăreáscă

măscărí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. măscărésc, imperf. 3 sg. măscăreá; conj. prez. 3 sg. și pl. măscăreáscă

MĂSCĂRÍ vb. v. batjocori, bârfi, blama, calomnia, cleveti, defăima, denigra, discredita, drăcui, înjura, masca, ocărî, ponegri, ridiculiza, zeflemisi.

măscări vb. v. BATJOCORI. BÎRFI. BLAMA. CALOMNIA. CLEVETI. DEFĂIMA. DENIGRA. DISCREDITA. DRĂCUI. ÎNJURA. MASCA. OCĂRÎ. PONEGRI. RIDICULIZA. ZEFLEMISI.

măscărít s.n. (înv.) impozit pentru o căruță de pește.

măscărí² vb. IV (reg.) a se surpa.

măscărí s.f. pl. (pop.) vorbe sau fapte necuviincioase, nerușinate, obscene, pornografice.

MĂSCĂRÍT² s. n. Impozit care se plătea pentru o căruță de pește sărat. Cf. DDRF. - Etimologia necunoscută.

MĂSCĂRÍT¹ s. m. (Învechit) Om mascat. După dînsul mergea alt măscărit cu falaga și toiege (a. 1 715). ARHIVA, R. II, 15/5. - Pl. : măscăriți. – V. măscări².

MASCĂRI² vb. IV. Refl. (Învechit) A se masca¹. DICȚ. - Prez. ind.: măscăresc. – Mască¹ + suf. -ări. Cf. m ă s o a r ă.

MĂSCĂR͹ vb. IV. (Învechit și popular) 1. Tranz. A lua (pe cineva) în batjocură ) ă ocărî, a insulta, ă batjocori. Fu măscărit ca un menciunos. VARLAAM, C. 131, cf. 132. Întâi eghipt(en)ii măscăriia pre Amasis și nu-i făcea nici o cinste, pentru că mai nainte era mojic și de casă proastă. HERODOT (1 645), 143. Navan, deaca să îmbâtă, măscări pre împăratul D[a]v[i]d. CHEIA ÎN. 89²/28. Feciorii batjocoresc pre părinții lor și. . . fetele cele tinere măscăresc pre fămeile cele bâtrîne. NEAGOE, ÎNV. 141/16. Defâimătu-te-au și te măscări. BIBLIA (1 688), 282¹/17, cf. 328¹/43. Hameleonul. . . despre șoim tare probozit și măscărit văzîndu-se. . . CANTEMIR, IST. 318,. cf. 326. Atuncea celelalte animale. . . nemaiputînd răbda atîta a lui obrăznicie, suduindu-l și măscărindu-l, l-au scos dintră dînsele afară. ȚICHINDEAL, F. 359/23. Oameni mîncînd și bînd și făcînd neguțătorie și dracii aproape lîngă dînșii batjocorindu-i (măscărind) a. 1815) pre dînșii (a. 1805). GRECU, P. 187, cf. ȘĂINEANU, D. U. Voinice, voinice, Nu mă întreba, Că te-oi blăstăma. Nu mă ispiti, Că te-oi măscări. PAMFILE, C. Ț. 43, cf. 350. ◊ I n t r a n z. Defăimind cuvintele lui și măscărind întru prorocii lui. BIBLIA (1 688), 334¹/44. ◊ R e f l. r e c i p r. Ai mai mulți tocmeau. . . , se certau; se măscăreau cu misiții. CONV. LIT. XLIV, 432, cf. H XVII 176, XVIII 146, ALR II/36, 3 581/228. ♦ A defăima. Am înțeles dumnie-me cum purtaț mănăstire dumnie-mele și călugării miei. . . cu cuvinte grele și rele... de-i măscăriț și le aruncaț năpăști că vă umblă cu fămiile, de faceț mănăstire și călugării-de rîs și de măscară (a. 1 649). ap. HEM 1 590. 2. T r a n z. F i g. (Complementul indică un lucru concret) A poci, a urîți; a murdări. [Obrazul] cu cît mai mult îl unge și-l freacă, cu atîta mai mult îl strică și-l măscărește. ȚICHINDEAL, F. 305/7. ◊ Refl. Așa, că oi fi căpchietă să mă măscăresc pe obraz! PR. DRASM, 189. ** (Complementul-indică o idee, un sentiment etc.) A înjosi, a pîngări. Cine-și măscărește legea ca noi? ANTIM, P. 129. De ți-i mîndra tinerea, Sub umbrar nu te-oi lăsa, Că-i face păcat cu ea Și măscăriți dragostea. PAMFILE, Ț. 159. 3. Refl. A spune glume sau cuvinte obscene, măscări. Mă măscăresc, mă îmbal, vorbesc cuvinte de rușine. LB, cf. POLIZU, DDRF. ♦ A se face de rîs, a se da în spectacol. Cf. PONTBRIANT, D. Cine să laudă, se măscărește pe sine. RUDOW, XVIII, 105. – Prez. ind.: măscăresc. – V. mascara.

MĂSCĂRI³ vb. IV. Refl. (Regional) A se surpa (Gherla). VICIU, GL. 59. S-o măscărit rîpa. id. ib. - Prez. ind. pers. 3: măscărește. – Etimologia necunoscută.