MĂSCĂRÍE s. f. (Învechit) Măscăriciune. De la inimă ies toate răutățile. . ., gînduri necurate de ucidere, de curvie, de hulă, de menciuni, de măscării. VARLAAM, C. 407. Nu cerca bătrînii la sfat, ce de la cei tineri den casă lua sfat și învățătură. Iubia să auză glume și măscării și jocuri copilărești. URECHE, LET². I, 223. Nu se sătura de curvărit, de giucat, de cimpoiași, pre carii îi țănea de măscării. id. ib. 239. - Pl.: măscării. – Măscări¹ + suf. -ie.