MÎRȚOÁGĂ, mîrțoage, s. f. Cal slab, rău îngrijit; gloabă. V. răpciugă. Năcazul meu părea a fi o mîrțoagă murgă. SADOVEANU, N. F. 88. Porunci să-i dea și lui o mîrțoagă de cal. ISPIRESCU, E. 169. [Căruța] înaintează încetinel... dupe bunul plac al mîrțoagelor. ODOBESCU, S. III 16. Auzi, telegari? Două mîrțoage de pripas. ALECSANDRI, T. 1584. – Variante: smîrțoágă (CREANGĂ, A. 123) s. f., smîrțóg (CREANGĂ, P. 203), mîrțóg (PANN, P. V. III 21) s. m.