moderna muzica ~. Opozitzia intre modern (cu conotatzia sa de „nou”) shi traditzie apare cu regularitate in ipostaze diferite in istoria muzicii: Ars nova versus Ars antiqua stile moderno sau nuovo versus stile antico (Caccini Le nuove musiche 1601 de asemenea in alte scrieri din sec. 17) Seconda prattica versus Prima prattica (Monteverdi) etc. In masura in care in anumite perioade termenului de clasic i se atribuie sensul vechi sau academic in arte sau literatura lui i se va opune altul semnificand noutatea modernul. Astfel vor apare mishcari precum „Querelle des anciens et des modernes” (Frantza sfarshitul sec. 17) sau romantismul german (sfarshitul sec. 18) k opozitzie tipologica la clasicism*. Termenul de modern apare in teoretizarile muzicale de la inceputul sec. 19 in replica la notziuni precum clasic antic medieval fara sa desemneze un stil anume ci doar folosit in sens cronologic (v. E. Hanslick 1848; criticul vienez va scrie mai tarziu despre „opera moderna” referinduse la perioada de la Gluck pana in contemporaneitatea sa). Astfel se configureaza un concept ce semnifica noutatea valorizata pozitiv: noul este echivalent cu progresul artistic. R. Schumann J. Brahms sau R. Strauss sunt salutatzi de divershi critici ai sec. 19 drept compozitori moderni. P. Hindemith devine in opinia lui H. Mersmann exponent al m.m. in jur de 1930. Doar odata cu raspandirea conceptului de „muzica noua” dupa 1950 precum shi a celui de muzica postmoderna* (la sfarshitul anilor ’60) asocierea intre modern shi nou (= contemporan) in critica shi estetica muzicala* ishi pierde din semnificatzii. Sa formulat shi perspectiva potrivit careia k epoca delimitata istoric modernul marcheaza muzica intre sfarshitul romantismului* shi afirmarea „muzicii noi” ashadar intre 1890 shi primul razboi mondial cu prelungiri in anii ’20 (v. C. Dahlhaus). Sar incadra aici nu numai curentele verismului* impresionismului* neoclasicismului* dar shi expresionismul* sau futurismul (ultimele doua fiind revendicate de altzii drept „muzica noua”). La nivelul limbajului muzical m.m. sar putea defini k trasatura generala prin departarea de tonalitatea* traditzionala. Extrem de diverse solutzii modale (folclorice impresioniste neoclasice neomodale) sau atonale (dodecafonice* seriale*) sunt propuse de compozitorii moderni. Trebuie mentzionate de asemenea cateva aspecte ale sfarshitului de sec. 19 inceputului de sec. 20 ce au influentzat gandirea muzicala moderna: schimbarile din perimetrul shtiintzific (bunaoara aparitzia fonografului shi impulsionarii culegerii folclorice); noile perspective ce au apropiat compozitorul european de arta extraeuropeana (contactul lui Debussy cu perimetrul asiatic la Expozitzia mondiala de la Paris 1889); institutzionalizarea cercetarii muzicologice care devine la sfarshitul sec. 19 disciplina universala autonoma (v. muzicologie) inclusiv in reviste de specialitate societatzi muzicale congrese internatzionale etc.; modernizarea comercializarii shi difuzarii muzicii prin legalizarea dreptului de autor baza a industriei muzicale moderne. Pentru a observa nuantzele conceptului de m.m. shi modalitatzile in care a fost folosit in literatura muzicologica a sec. 20 se impune clarificarea notziunilor de muzica noua shi de avangarda. Conceptul de muzica noua (germ.: neue Musik echivalent cu engl. contemporary music shi fr. musique contemporaine) provine din spatziul muzicologic de lb. germ. Apare pentru prima oara la Paul Bekker (1919) pentru a desemna muzica opusa romantismului shi afirmand diverse optziuni stilistice in contemporaneitate (vizibile in manifestarile artistice ale Societatzii Internatzionale de Muzica Contemporana din epoca interbelica). Astfel in categoria muzicii noi din prima jumatate a sec. 20 sunt mentzionate in principal unele creatzii ale lui Hindemith dar shi orientarile: expresionista (shcoala a doua vieneza) folclorista (Stravinski Bartók) transcendentalismul lui Ives precum shi emanciparea timbrala la Varèse. Ulterior sub influentza teoretizarilor lui Th. W. Adorno (pe la mijlocul sec. 20) muzica noua se va referi cu mai multa precizie la creatziile atonale* dodecafonice (v. dodecafonie) ale shcolii a doua vieneze iar dupa 1950 serialintegrale (v. serialism) ale unor Boulez Stockhausen sh.a.; conceptul va fi folosit dupa 1950 pentru a distinge creatziile de avangarda de acelea moderne. Adica intrun sens larg avangarda shi muzica noua devin sinonime. Avangarda muzicala asemanator mishcarilor similare din artele plastice shi literatura se bazeaza pe protestul impotriva traditziilor pe experimentalismul uneori dus la extrem. Se poate distinge intre mishcarile de avangarda „istorice” din prima jumatate a sec. 20 (dadaism futurism suprarealism bruitism) shi o „neoavangarda” plasata dupa 1950 cu accent pus pe negarea traditziei shi a istoricitatzii (manifestata de ex. prin serialismul integral aleatorismul radical v. aleatorica muzica muzica concreta shi electronica). In muzica sec. 20 delimitarile terminologice intre modern muzica noua avangarda postmodern contzin o mare doza de echivoc putand fi aplicate pe teritorii restranse precum perioadele de creatzie ale unui compozitor sau chiar lucrari izolate.