miță¹ sf [At: (a. 1688) STEFANELLI, D. C. 13 / V: (reg) miț (Pl: mițe, mițuri) sn / Pl: ~țe, (reg) ~ți / E: ml *agnicius, -a „de miel”] (Mpl) 1 Lână tunsă de pe mieii de 3-4 luni proveniți din fătări timpurii Si: (reg) noaten. 2 Lână de calitate inferioră, tunsă de pe capul, coada și picioarele oilor Si: (reg) codină, tușinătură. 3 Fire crescute mai lung în blana animalelor și încâlcite în șuvițe, în cârlionți Vz dup, flintoc, floc, loloață.

miță² sf [At: ARH. OLT III, 385 / V: sm~ / Pl: ~ți / E: ger Mütze] (Ban) 1 Chipiu. 2 Căciulă.

MÍȚĂ, mițe, s. f. Lînă tunsă pentru prima oară de pe miei; (mai ales la pl.) cîrlionții blănii de oaie, smoc de păr sau de lînă. Un om în cojoc lung, cu mițele atîrnînd, intră din viscol la adăpost. SADOVEANU, B. 139.

MÍȚĂ ~e f. 1) Lână (scurtă) tunsă pentru prima dată de pe miei. 2) Lână de calitate inferioară (tunsă de pe capul, coada și picioarele oilor). 3) mai ales la pl. Fire lungi de lână care atârnă în smocuri. /<lat. agnicius, ~a

míță f., pl. e (lat. [lana] *agnicia, [lînă] de mel, de unde s’a făcut *amniță, apoĭ miță ca subst; vpv. agnis, npv. anisse. D. rom. vine rut. micka, lînă de mel, căcĭulă de mel). Pl. Lînă de mel tunsă întîĭa oară (mițurĭ). Pl. Lațe, moțurĭ de păr (la animale, la oameniĭ netunșĭ, la covoare ș. a.): acest țol are multe mițe.

mițe f. pl. lână fină de oi tinere (de la 4-5 luni, dela cap, coadă și picioare). [Probabil identic cu mâțe, cu aluziune la perii mătăsoși ai pisicei].

míță s. f., g.-d. art. míței; pl. míțe

míță s. f., g.-d. art. míței; pl. míțe

mițe pl.

MÍȚĂ s. codină, (reg.) miezură, tușinătură. (~ este lâna de calitate inferioară.)

MIȚĂ s. codină, (reg.) miezură, tușinătură. (~ este lîna de calitate inferioară.)

míță (míțe), s. f. – 1. Smoc de lînă sau de păr. – 2. Lînă de miel netunsă. – 3. Smoc de păr la pintenul călăreților. – Var. miț. Mr. ńiț. Origine îndoielnică. Se consideră în general drept der. de la lat. *agnicius „de miel” (Candrea-Dens., 1142; Candrea; Pascu, Beiträge, 11; Pascu, I, 134), der. care pare posibilă, dar nu suficientă pentru a explica toate accepțiile cuvîntului. Poate că este în loc de *niță și vine din lat. inituum, cf. reg. nízilu „fir”, catan. nizzulu „fir” (Rom., Forsch., LXIV 417). Der. din pol. jagnięcy „de miel” (Cihac, II, 199), din lat. mῑca „fragment” (Tiktin) sau din mîță „pisică” (REW 5557) pare indoielnică. Der. mițui (var. miți), vb. (a tunde mieii pentru prima oară); mițuit, s. n. (tunsul mieilor); mițos, adj. (cu multe mițe), care nu are nici o legătură cu mîță (Pușcariu, Jb., XI, 54; REW 5557).

míță, mițe, s.f. – Lâna tunsă prima oară de pe miei: „Pe la Sf. Ilie sau Sânzâiene, prin iulie, se tund și miei, care au lâna mai măruntă și se numește miță” (Morariu, 1937: 124). – Lat. *agnicius, -a „de miel” (Scriban, DEX, MDA). Cuv. rom. > ucr. micka „lână de miel, căciulă de miel” (Scriban).

míță, -e, s.f. – Lâna tunsă prima oară de pe miei: „Pe la Sf. Ilie sau Sânzâiene, prin iulie, se tund și miei, care au lâna mai măruntă și se numește miță” (Morariu 1937: 124). – Lat. *agnicius, -a „de miel” (Densusianu-Candrea, DEX).