MÁNCĂ¹ s. f. (Mold.) Doică. Mamce (d o i c e munt.) carele apleacă prunci mici. PRAV. 99, cf. 259. Luîndu-și voie de la maică-sa, anume să margă pănă la mamcă-sa. DOSOFTEI, V. S. octombrie 55^r/1. Au îmbrăcat pruncul. . . și l-au pus cu mamca în carătă lucie de aur. N. COSTIN, L. 398. Lupoaica. . . mamcă și maică cuconilor s-au făcut. CANTEMIR, HR. 97, cf. 331. A grăi de la maice și de la mamce ne deprindem. id. IST. 82, cf. 165. Mancă, guvernantă m-aș îngriji s-aleg. NEGRUZZI, S. II, 265, cf. BARONZI, L. 160. Sărută un fir de busuioc de la sînul mancei. SADOVEANU, O. XIV, 191, cf. ȘEZ. III, 189. Cinci dadaci mni-i tocmne, Patru manci di suge, Apui baietu crește. VASILIU, C. 36. - Pl.: mance. – Și: mámcă, (rar) mîncă (DDRF) s. f. – Din ucr. мамка.