major atribut al unor formatziuni muzicale tipizate in succesiune (melodice) sau in simultaneitate (armonice) formatziuni concepute la nivel de schema shi nu obligatoriu la nivel sintactic*; sensul m. deriva structural shi numai relativ din dispunerea unor intervale* shi in chip absolut din antinomia fatza de minor*; m. este de aceea o stare un caracter un gen (II) chiar un mod* in sensul sau logic shi istoric restrans [tonalitatea (1) comporta numai doua moduri: cel m. shi cel minor]. ♦ In modurile (I 1) eline caracterul [ethosul (1)] avea pe de o parte surse „etnice” shi psihologice particulare iar pe de alta viza mai curand genul diatonic* cromatic* sau enarmonic (1) decat raportarea intervalului determinant (tertza* mare) la finala* mai ales k aceasta notziune apare odata cu schimbarea de sens a modurilor (1 3) in ev. med. shi cu fixarea unui astfel de punct de referintza. Deshi ehurile* biz. au vadit (mai bine zis au determinat) o astfel de schimbare de optica etosul lor ramane pana la inceputul sec. 20 orientat k shi cel elin spre particularul fiecarui mod: „Din vechile gramatici nu se intzelege ce este un mod m. shi ce este minor ci se spune doar k toate glasurile au fiecare separat scara proprie. Nu este de mirare deci k psaltzi renumitzi nu pot sa raspunda care din cele 8 glasuri au caracter m. shi care minor” (Gr. Costea N. Lungu I. Croitoru Gramatica muzicii psaltice 1951). Prima mentziune a unei diferentzieri duale a caracterelor modale apare la Boethius shi mai ales la urmashii sai medievali care considerau diatonismul* al carui interval caracteristic era tonul* intreg k durum (lat. „tare”; germ. Dur*) iar cromatismul* al carui interval caracteristic era semitonul* k molle (lat. „moale”; germ. Moll*). De aici denumirea h durum pentru h* shi b molle pentru b*. Prin preluarea lui h durum in hexacordul solmi acest hexacord sa numit hexacordum durum iar prin preluarea lui b molle in hexacordul fare acest hexacord sa numit hexacordum molle. ♦ Primele semne ale unei noi ordini se intrevad la Glareanus care in al sau Dodekachordon (1547) adauga celor opt moduri traditzionale chiar un mod eolic pe la (al 9lea) shi plagalul sau (al 12lea). Cel din urma curent in practica muzicala cu deosebire in cea pop. era considerat de Glareanus k fiind adecvat dansului*. Urmandul pe Glareanus Zarlino creeaza un sistem al celor 12 moduri la baza caruia nu se mai afla modul doric (re) ci ionicul (do). Sistemul se divide in doua grupe: cea a modurilor cu tertza* mare (majora) deasupra finalei* shi cea a modurilor cu tertza mica (minora). In contextul unei gandiri armonice tot mai conturate aceste proprietatzi ale modurilor se conjuga cu determinarea prin diviziune (6) armonica a trisonului (v. acord) m. shi respectiv aritmetica a celui minor; una „suna” allegro „vesela” iar cealalta mesta „trista” ceea ce impune o noua shi desigur restrictiva acceptziune a etosului modal dar dominanta pentru mentalitatea muzicala occid. Cu aparitzia temperarii* egale ele deveneau singurele doua genuri posibile (mode sau ton m. sau minor in terminologia fr.) ale tonalitatzii. ♦ Cu stabilirea legilor armoniei (III 2) de catre Rameau se identifica tot mai mult m. cu proiectzia sa verticalarmonica o tonalitate (2) fiind definita prin cele trei acorduri m. ale functziilor de T D shi Sd; tonalitatea minora este principial definita prin aceleashi functzii (minore). Deoarece aceste trei acorduri ale functziilor principale contzin intregul material al modului orice melodie nemodulanta (v. modulatzie) poate fi armonizata numai prin aceste trei acorduri. ♦ M. shi raportul sau cu minorul considerate k aspecte contrastante contrare shi poate ale tonalitatzii au preocupat teoria muzicala indiferent de orientarea geometrizanta polarista* atractzionista energetista* sau dualista* a acesteia. Mai ales cea din urma orientare a cautat sa coroboreze datele teoriei armoniei cu cele fizicaliste sperand in fundamentarea obiectiva a m. shi a minorului. Eshecul deducerii minorului dintro inexistenta serie a armonicelor* inferioare se explica prin incompatibilitatea abstractziunii intelectuale a unui fenomen (reprezentare abstractcaracteriologica a acestor stari modale cu o certa aplicabilitate practica dar circumscrisa unor conditzii istorice precise) prin concretetzea shi universalitatea in sine a legilor fizice. Cu toate acestea deshi practica de creatzie a restrans pana la anulare valabilitatea notziunii de m. shi de minor intrun interval extrem de scurt: aparitzia cromatizarii* din „Tristan” shi afirmarea atonalismului* gandirea pragmatica a modernilor (Hindemith Schönberg Messiaen) nu exclude acest determinativ. In teoriile neomodalishtilor din sec. 20 ce sau format nu doar in conditziile vehicularii unor structuri monodice* ci mai ales multivocale* dualitatea m. minor constituie k shi pentru Zarlino o trasatura caracteriologica suplimentara shi complementara in clasificarea modurilor.