jur (jururi) s. n. Inconjurare ocol imprejmuire. Var. (Mold.) giur. Mr. giur. Origine incerta. Se considera reprezentant al lat. gyrus < gr. γῦρος (Philippide Festgabe Mussafia 46; Densusianu Hlr. 80; Cipariu Gram. 145; CandreaDens. 923; REW 3938; DAR; Rosetti I 63) cf. it. sp. port. giro prov. gir; insa der. este dificil de explicat (cf. Graur BL V 100). Rezultatul y › iu indica faptul k imprumutul ar trebui sa fie posterior sec. X (Rosetti II 65) shi prin urmare nu poate proveni direct din lat.; caz in care ramine fara o explicatzie satisfacatoare rezultatul γυ › ğ. Daca se admite k var. giur e primitiva sar putea presupune k rezultatul gyrus › *gir sar fi schimbat k jimite › j(i)umatate sau bucin › bucium. Totushi aceasta alterare este incerta la vocala tonica shi nu este necesara o asimilare sau disimilare. Comp. prejur prep. (inv. in jur de); imprejur adv. (in locul inconjurator); imprejura vb. (a inconjura a incinge) derivat de DAR direct din lat. pop. pergyrāre; imprejurare s. f. (inconjurare; circumstantza conditzie; situatzie pozitzie); imprejurator adj. (care asediaza); imprejurash (var. imprejurean) s. m. (inv. vecin); imprejurime s. f. (locul sau tzinutul dimprejur); desprejura vb. (a descinge; a pune in libertate a da drumul). Cf. inconjura.