intii num. 1. Primul care ocupa primul loc. 2. (Adj.) Primul cel mai important primordial. 3. (Adv.) In primul rind. 4. (Adv.) La inceput. Var. inv. intiniu. Mr. ntińu. Origine obscura. Prima parte a cuvintului pare a fi lat. ante. In general se admite un etimon de tipul *antaneus metateza de la anteanus shi propeanus (Mussafia Vokalismus 141; Densusianu Rom. XXX 113; Pushcariu Dacor. IV 1570; CandreaDens. 885; Graur BL V 67; Rosetti I 168); insa compunerea lat. pare incerta cf. REW 493. Este mai curind vorba de un der. vulgar de la antevenire inlocuit de anteveniens de tipul *antevenium › intiniu k in textele din sec. XVI shi astazi in Banat. Der. de la ante iniens (Skok Rom. L 517) pare mai putzin probabila. Intii se foloseshte invariabil k adv.; k pron. shi adj. se folosesc formele art. intiiul f. intiia; in aceste cazuri forma fara art. citata de DAR (clasa intii) este greshita shi se datoreaza unei confuzii cu adv. Der. dintii adv. (de dinainte mai intii); cel dintii num. (primul); intiiashi adj. (prima) rar se foloseshte numai in comp. cu data format pe baza lui aceeashi; intiietate s. f. (prioritate anterioritate precedentza); intiietor adj. (inv. precedent preeminent).