HÉLIU (< fr. {i}; {s} gr. helios „soare”) s. n. Element chimic (He; nr. at. 2 m. at. 4003 p. t. 2722°C [la 25 at] p. f. 2689°C) din familia gazelor nobile. Se gaseshte in cantitate foarte mica in atmosfera shi in scoartza terestra (unde se formeaza k urmare a dezintegrarii elementelor radioactive). Incolor inodor shi insipid ushor (al doilea dupa hidrogen) neinflamabil (folosit la umplerea baloanelor dirijabile). Se lichefiaza mai greu decat toate gazele cunoscute. Este unicul element care la presiuni normale nu se solidifica nici la cea mai joasa temperatura. Se utilizeaza in sudura cu arc a unor metale in tehnica criogenica la diluarea oxigenului shi a altor gaze folosite in anesteziile chirurgicale in rezervoarele scafandrilor etc. H. lichid exista sub doua forme: H. I (intre 2689°C shi 270°C) shi sub 270°C H. II bun conducator termic care prezinta shi proprietatea de suprafluiditate. A fost descoperit (1868) in atmosfera gazoasa a Soarelui (unde are o mai larga raspandire shi de unde i provine shi numele) de P. Janssen shi J.N. Lockyer shi a fost izolat de W. Ramsey (1895).