haitei sn vz hinteu

HĂÍT², -Ă adj. v. hâit.

haită sf [At: ALECSANDRI, T. 725 / Pl: ~e și (nob) hăituri / E: mg hajtá] 1 (Înv) Gonire a animalelor sălbatice, în timpul vânătorii. 2 (Reg) Dans popular 3 (Reg) Melodie după care se execută acest dans. 4 Ceată de vânători, de gonaci și de câini, care participă la vânătoare. 5 Grup de câini de vânătoare care hăituiesc împreună vânatul. 6 Grup de lupi care trăiesc și vânează împreună. 7 (Fig) Grup de persoane agresive. 8 Cățea rea. 9 (Îs) ~ de câine Câine rău. 10 (Fig; dep; îs) ~ de om Om rău. 11-12 (Fig) Femeie rea sau necinstită.

hăit³, ~ă a vz hâit⁴

hăit², ~ă a [At: MDA ms / P: hă-it / Pl: ~iți, ~e / E: hăi²] 1 Îndemnat. 2 Colindat².

hăitei sn vz hinteu

hâit⁴, ~ă a [At: VLAHUȚĂ, N. 122 / V: hăit / Pl: ~iți, ~e / E: hâi] 1 Surpat. 2 Apăsat cu greutate mare până la dărâmare. 3 Năruit. 4 Aplecat într-o parte Si: (reg) hăitit² (3). 5 Vătămat. 6 Boșorogit.

hâitei sn vz hinteu

HĂÍT², -Ă adj. V. hâit.

HÁITĂ, haite, s. f. 1. (De obicei urmat de o determinare introdusă prin prep. «de», care arată felul animalelor) Grup de cîini sau de lupi care umblă împreună. Haite de lupi urlau în pustia albă a zăpezilor. CAMILAR, N. I 221. Din toate părțile dușmanii se arată ca niște haite de fiare. SADOVEANU, O. I 253. A ieșit haita de cîini de la maiorul din colț. CARAGIALE, O. I 48. Vede deodată strecurîndu-se pe lîngă dînsul un dobitoc mare și negru, cu haita lui de dulăi urlînd în urmă-i cu turbare. ODOBESCU, S. III 134. ♦ Fig. Grup de oameni din aceeași tagmă, care dezlănțuie cruzime și teroare asupra unei populații. V. bandă. Haita ce iar spre război năzuiește Noi o vom strînge, cu toții, ca-n clește. DRAGOMIR, S. 12. Acuma îi cunoaștem ceva mai bine și pe țărani, avem între dînșii prieteni, tovarăși devotați mișcării... [Avem] oameni pe care nu i-am da nici pe-o haită-ntreagă de boiernași. GALAN, Z. R. 298. După ce au strîns capitaluri mari, cumpără proprietăți și se adaugă la haita exploatatorilor agricoli. DEMETRESCU, O. 224. 2. (Învechit) Ceată de vînători, de gonaci și de cîini. Nobilul castelan... se pornea călare pe falnicu-i armăsar ca să vîneze cu sprintena și tumultuoasa lui haită de arcași, de slujitori, de dulăi și de ogari, cerbul și mistrețul. ODOBESCU, S. III 54. 3. (Mold.) Cîine (rău) sau (mai ales) cățea. Ai cîni? – Am, luminate stăpîne, o haită Dolca și un cîne Bora. SADOVEANU, F. J. 27. Mie nu-mi face trebuință haita să latre la lună. Să aibă colți buni ca să ție mușteriul. POPA, V. 34. O haită cu cinci căței. ȘEZ. II 216.

HĂÍT², -Ă adj. v. hîit.

HÎÍT, -Ă, hîiți, -te, adj. Aplecat, lăsat, prăvălit într-o parte. La picioarele huidumei era o măsuță joasă, hîită dintr-un picior. CAMILAR, N. II 320. – Variantă: hăít, -ă (VLAHUȚĂ, N. 122, CONTEMPORANUL, V_II 193) adj.

HÁITĂ ~e f. 1) Mulțime de indivizi din aceeași specie care umblă împreună (după pradă). ~ de câini. ~ de lupi. 2) fig. fam. Grup neorganizat de persoane care încalcă legile și normele de conduită, aruncându-se asupra cuiva (ca o mulțime de câini sau de lupi). /<ung. hajto

haită f. 1. cârd de câini de vânat; fig. haită de hoți PANN; 2. Mold. cățea: Dolca, haita cea bătrână POP.; 3. femeie necinstită. [Ung. HAJTA].

háĭtă f., pl. e (ung. hajta, care scornește vînatu, d. hajtani, a împinge; sîrb. hojka, turc. haĭta, tîlhar, rebel; ngr. háĭta). Ceată de hăĭtașĭ și de cînĭ orĭ de lupĭ, noajă. Cîne răŭ, cățea rea: nea, haĭtă! Fig. Iron. Femeĭe necinstită. V. potaĭe.

háită s. f., g.-d. art. háitei; pl. háite

háită s. f., pl. háite

haită, -te.

HÁITĂ s. v. cățea, cocotă, curvă, femeie de stradă, prostituată, târfă.

HÁITĂ s. 1. (reg.) potaie, toană. (O ~ de lupi.) 2. v. goană. (~ este o metodă de vânătoare.)

HÂÍT adj. v. aplecat, dărăpănat dărâmat, înclinat, lăsat, năruit, plecat, povârnit, prăbușit, prăvălit, risipit, strâmb, surpat.

haită s. v. CĂȚEA. COCOTĂ. CURVĂ. FEMEIE DE STRADĂ. PROSTITUATĂ. TÎRFĂ.

HAITĂ s. 1. (reg.) potaie, toană. (O ~ de lupi.) 2. goană. (~ este o metodă de vînătoare.)

hîit adj. v. APLECAT. DĂRĂPĂNAT. DĂRÎMAT. ÎNCLINAT. LĂSAT. NĂRUIT. PLECAT. POVÎRNIT. PRĂBUȘIT. PRĂVĂLIT. RISIPIT. STRÎMB. SURPAT.

háită (háite), s. f. – 1. Grup de vînători cu cîini și gonaci. – 2. Grup de cîini de vînătoare. – 3. Cățea. – 4. Femeie stricată. Mag. hajta „hăituire, gonire” (Cihac, II, 505; DAR; Gáldi, Dict., 92), din mag. hajtani „a împinge, a hăitui” (Scriban). – Der. haitău (var. haiteu, hăitău, haidau), s. m. (gonaci, hăitaș; văcar; pungaș), a cărui ultimă var. specializată la ultimele sensuri, pare a indica o încrucișare cu haiduc (după DAR, mai curînd cu huidui și haidamac); hăitaș, s. m. (gonaci); hăitaș, s. m. (hăituire; amendă pentru vitele găsite pe terenuri interzise), din mag. hajtás „hăituire”; hăitui, vb. (a stîrni, a goni vînatul spre vînători; a speria, a urmări, a încolți; a străbate), din mag. hajtani (după Skok 73, din rut. hajtuvaty); hăituială, s. f. (goană după vînat); hăituitor, s. m. (gonaci, hăitaș); hăitic, s. n. (ceată de lupi); hăitiș, adj. (cu picioarele strîmbe) din același mag. hajtani, cu sensul special de „a îndoi” (după Löwe 60, din v. mag. hajtás „cotitură”); înhăita, vb. refl. (a intra într-o bandă, a se însoți, a se asocia; a se golăni). – Din rom. provine rut. hajdej (Candrea, Elemente, 404).

hăíță (-țe), s. f. – (Arg.) Turtă de porumb. Țig. hăvitz.

haită, haite s. f. 1. bandă de răufăcători. 2. femeie rea sau desfrânată.