flacắu (flacắi) s. m. 1. Tanar baiat. 2. Barbat necasatorit burlac. De la fat cu suf. lau (k fatalau de la fata). Rezultatul *fatlau a trecut normal la *faclau cf. cotli > cocli pantlica > panglica; iar forma *faclau trebuie sa fi suferit o metateza nu numai fiind normala intrun astfel de caz (cf. potlog > plotog poclon > plocon picro > prico etc.) ci shi datorita valorii expresive a grupului fl. Celelalte explicatzii nu sunt satisfacatoare: din sl. chlakŭ „burlac” (Cihac II 109; Conev 58; Philippide Principii 154) sau de la fleac (Pushcariu Dacor. II 600) ipoteza inadmisibila; astfel incat DAR da etimonul necunoscut. Der. flacaí vb. (a duce o viatza de burlac); flacaiándru s. m. (flacau); flacaíe s. f. (rar burlacie); flacaíme s. f. (tineretze). Din rom. provine ucr. flekaw (Miklosich Wander. 15). [3416]