etos (ethos) (< gr. ἦθος „obicei datina”) 1. In conceptzia antichitatzii proprietate a muzicii de a influentza spiritul uman de a modela caractere. ♦ In Grecia antica sa acordat e. o insemnatate cu totul deosebita atat in plan filosofic cat shi in plan pedagogic dimensiunea etica fiind una dintre conditziile care o „muzica buna” trebuie sa o indeplineasca intrun sistem socialeducativ reclamat de catre statulpolis. Totushi anume laturi shi implicatzii ale e. au fost in chip deosebit (daca nu chiar contradictoriu) reflectate de scrierile filosofilor shi teoreticienilor. Inca de la pitagoreici e. era considerat k o proprietate a melodiei* sau mai exact a unei ordini muzicale precise. Conform conceptziei pitagoreicilor axata pe o ordine numerica omniprezenta shi e. era guvernat de catre numar; schimbarile starilor sufleteshti conditzionate de numita ordine se intalnesc in principiul numarului cu structura melodica ce poate deveni pe temeiul acestui principiu comun o oglinda a sufletului. De aici importantza acordata e. in procesul educatziei de aici cerintza k muzicianul sa aleaga din multzimea lumilor posibile de ordini sonore numai acele „combinatzii” care pot induce spiritul ascultatorului spre sentimente shi porniri inaltzatoare. Teoria e. a stat cu deosebire in atentzia lui Platon a platonicienilor shi neoplatonicienilor (Plotin) k shi stoicilor care au acceptat latura morala a e. Aristoxenos a stipulat o dubla actziune psihica a muzicii prin datele „senzoriale” procurate de auz (v. shi psihologie) shi prin reflectzia filosofica. In contradictzie cu eticienii „formalishtii” (sofishti shi epicurianul Filodemos) au negat existentza oricarei legaturi intre muzica shi e. Problemele e. au stat shi in atentzia umanishtilor pana in momentul aparitziei in sec. 18 a esteticii* muzicale [v. shi musica reservata (1) afectelor teoria]. 2. Caracterul unui mod (I 1) shi al muzicii bazate pe acest mod. Logic chiar daca nu neaparat istoric aceasta acceptzie este anterioara aceleia a e. (1). Principalul atribut al e. unei piese muzicale este modul (gr. ἁρμονία) la care se adauga ritmul instr. insotzitoare (kithara* aulos*) shi pozitzia sunetelor (τόπος τῇς φωνῇς dupa Aristide Quintilianus). Doricul era considerat barbatesc sobru stenic frigidul moale (Platon Heraclide Ponticul) ori entuziast sau extatic (Aristotel) lidicul tanguitor (Platon). Teoreticienii ev. med. Guido d’Arezzo Hermannus Contractus PseudoMuris preluand de la Quintilianus datele teoriei antice despre e. au caracterizat in acelashi fel modurile medievale fara sa banuiasca k modurile omonime nu aveau acelashi centru k in antic. Chiar daca Zarlino (Istitutioni harmoniche 1558 IV 18) mai credea in caracterul sobru al modului re shi in cel dansant al „noului” mod de do el intuieshte caracterul nascand al celor doua e. ale majorului* shi minorului* ce vor prinde contur in teoria lui Tartini shi chiar a lui Rameau. Ideea unui caracter (implicare „culoare”) a tonalitatzilor (2) mult discutata shi mai ales aprig combatuta nu este straina de moshtenirea antica a e. ♦ Ehurile* biz. nu au ramas la randule in afara acestei traditzii shi poate unele influentze tarzii fiind puse k in intreg ev. med. in legatura cu necesitatzile de expresie ale muzicii culte. Straine de notziunea de major sau minor ehurile au caractere precise conforme cu anumite cantari caractere completate in spiritul teoriei antice shi de modificarile de „mishcare” ale „tactului” (stilului*): irmologic stihiraric shi papadic. O complicata structura a finalelor* shi a sunetelor interioare de referintza a treptelor* mobile au indepartat totushi ehurile de e. originar mai ales sub influentza muzicii orient. „Ifosul” devenit termen peiorativ in optica traditzionalishtilor sau dimpotriva a celor ce doreau progresul tzintind tocmai eliminarea orientalismelor provine indubitabil din e.: „Daca nu canta cineva cantece cu amestecaturi de pestrefuri* nu era primit k dascal la biserica; iar de canta cineva melodii turceshti fara sa shtie ceva bisericeshte acela daca era grec era primit shi recomandat k dascal desavarshit cu ifos turcesc de TZarigrad; iar romanul de ar fi avut meshteshugul shi iscusintza lui Orfeu shi glasul lui Cucuzel indata i se zicea k nu e bun de nimic k canta Vlahica shi k nu are profora de TZarigrad” (Macarie din prefatza la Irmologhion 1823). 3. In sensul consacrat de etnologie specificul eticoestetic al muzicii folclorice* al unui popor. Totalitatea trasaturilor folc. [privind genurile (I 3)] structura melodicoritmica raporturile melodiei cu versul integrarea muzicii in fenomenele sincretice* etc. se determina nu o data prin apelul la teoria antica a e. (2). P ext.: dominanta eticestetica suprastilistica a unei muzici culte de obicei de orientare natzionala.