DUMNEZÉU (2) dumnezei s. m. 1. N. pr. (In religiile monoteiste) Fiintza suprema personala cauza transcendenta primordiala principiu fundamental al existentzei shi ordinii universale creator shi judecator al lumii binele absolut shi principiu al mantuirii care actzioneaza in istorie. ♦ (In religia creshtina) Dumnezeu (1) care este unic dar in acelashi timp intreit in: Tatal Fiul shi Duhul Sfant. ◊ Loc. adj. Batut de Dumnezeu = napastuit nenorocit. ◊ Expr. Incotro (sau unde cum) tea indrepta Dumnezeu = la voia intamplarii oriunde. (Va fi) cum va da (sau va vrea) Dumnezeu = (va fi) cum so intampla la intamplare potrivit destinului. Cum da Dumnezeu = cum se intampla; p. ext. prost rau. A porni (sau a merge etc.) cu Dumnezeu = a porni (sau a merge etc.) in pace cu bine sanatos. Cu Dumnezeu inainte! = noroc! succes! (la drum intro actziune intreprinsa etc.). A nu avea (sau a fi fara) niciun Dumnezeu = a nu crede in nimic; a nu avea (sau a fi fara) niciun sens nicio valoare niciun gust. A lasa (pe cineva) in plata (sau in shtirea) lui Dumnezeu = a lasa (pe cineva) in pace sau la voia intamplarii. A (se) ruga (k) de totzi Dumnezeii = a se ruga cu insistentza; a implora. Parca (sau i se pare k) a apucat (sau a prins) pe Dumnezeu de (un) picior se spune despre cineva care are un mare shi neashteptat noroc. (Purtand accentul in fraza) Dumnezeu shtie! = nu se shtie! Dumnezeule! exclamatzie de spaima durere deznadejde entuziasm mirare. Pentru (numele lui) Dumnezeu! exclamatzie de implorare deznadejde sau dezaprobare. Ce Dumnezeu! exclamatzie de necaz de nemultzumire. Sa dea Dumnezeu! = (formula de urare) sa se implineasca ceea ce doresc (sau doreshti etc.)! 2. Divinitate zeu. Lat. dom(i)ne deus.