Dumnezeu s. m. 1. Numele impropriu dat fiintzei supreme spirituala personala shi eterna care are plenitudinea perfectziunilor shi nu este conditzionat de nimeni shi nimic din afara Lui. El este „Tatal atottziitorul facatorul cerului shi al pamantului al tuturor celor vazute shi nevazute” care fiintzeaza in trei persoane (ipostase): Tatal Fiul shi Sfantul Duh (Sfanta Treime). El nu poate fi definit shi nici cunoscut in fiintza shi dumnezeirea Sa decat numai prin lucrarile shi manifestarile Lui in lume (Ioan 1 18) care o guverneaza shi i poarta de grija. ◊ Expr. Cum da Dumnezeu = cum se intampla; p. ext. prost rau. Cu Dumnezeu inainte! = noroc! succes! A nu avea niciun Dumnezeu = a nu crede in nimic. A (se) ruga (k) de totzi dumnezeii = a implora. Parca a apucat pe Dumnezeu de (un) picior = se spune despre cineva peste care a dat un mare noroc. Dumnezeu shtie! = nu se shtie! Dumnezeule! = exclamatzie de spaima de durere de mirare. Pentru (numele lui) Dumnezeu! = exclamatzie de implorare deznadejde sau dezaprobare. Ce Dumnezeu! = exclamatzie de necaz de nemultzumire. Sa dea Dumnezeu! = (formula de urare) sa se implineasca ceea ce doresc (doreshti etc)! 2. Divinitate zeu. Din lat. dom(i)ne deus.