dúce (dúc dús) vb. 1. A lua cu sine pe cineva spre al conduce. 2. A calauzi a orienta. 3. A trasa a schitza. 4. A transporta ceva sau pe cineva intrun anumit loc a lua ceva sau pe cineva shi al pune in alt loc. 5. A cara. 6. A suporta a indura. 7. A rezista a dainui. 8. A face sa reziste a face sa dainuie. 9. (Arg.) A inshela a incurca. 10. A trece. 11. A trai. 12. (Cu pron. compl. o) A se descurca a se aranja. 13. (Refl.) A pleca a porni. 14. (Refl.) A merge. 15. (Refl.) A face drumul. 16. (Refl.) A trece a se scurge. 17. (Refl.) A pieri a disparea a se face nevazut. 18. (Refl.) A muri. Mr. duc dusha dutzire; megl. ducu dush. Lat. dūcĕre (Cihac I 83; Pushcariu 552; CandreaDens. 517; REW 2785); cf. it. durre prov. v. fr. duire. In general in celelalte limbi romanice sau conservat mai bine formele compuse cf. aducir conducir seducir reducir. Pentru semantismul romanic al formelor pronominale cf. Densusianu Hlr. I 182. Der. duca s. f. (plecare mers); ducase pe pustii s. m. (epitet popular al diavolului; epilepsie); dus adj. (plecat absent; desprins de realitate ingindurat; alienat nebun); dus s. m. (persoana absenta; mort defunct); dus s. n. (plecare). Cf. aduce.