DINTÍI adj. invar. (De obicei precedat de art. adj. «cel»; atestat shi in forma regionala dintai) 1. Primul dintro serie de lucruri fiintze fenomene de acelashi fel. Intimplarea de azi adaoga el e cea dintai cumpana din viatza mea. SADOVEANU O. VII 20. Tino a fost mirele meu dintii. G. M. ZAMFIRESCU M. D. II 90. Civilizatzia de azi ishi are inceputul mai inainte de cel dintii rege egiptean. IBRAILEANU SP. CR. 4. ◊ (Succesiunea de lucruri fiintze etc. este posibila nu obligatorie) Mam speriat shi am dat fuga la cel dintii medic. C. PETRESCU C. V. 205. ♦ (Adverbial) La inceput in primul moment intii. Paginile care urmeaza am vrut dintii sa fie o simpla inshirare de note cronologice. CAMIL PETRESCU T. III 487. Nevasta lui sa deprins cu dinsul de nui mai era acum asha urit k dintai. CREANGA P. 86. 2. Primul (k importantza) dintre mai multzi. Fiul meu nu shtie nici macar cea dintii taina filozofeasca. SADOVEANU D. P. 16. Am dat cel dintii loc poeziei. MACEDONSKI O. IV 26. ♦ Primul (in ce priveshte aptitudinile purtarea rangul). Baiatul nostru e printre cei dintii. SADOVEANU N. F. 171. Variante: (regional) dentai (CREANGA P. 26) dintai adj. invar.