desfatá (t át) vb. 1. (Inv.) A infrumusetza. 2. A produce placere a delecta. 3. (Refl.) A se distra a petrece. Lat. foetēre „a mirosi urit a face sila” cu pref. dis care indica sensul contrar. Pentru semantism cf. sp. heder „a mirosi urit” shi „a supara”; desmierda shi sl. nĕga „curatzirea copilului” shi „deliciu voluptate”. Aceasta explicatzie sugerata inca de SHeineanu nu pare sa fi fost acceptata deshi este de departe cea mai corecta. Celelalte nu par suficiente: din lat. facies (Cihac I 90); *satĭsfactāre (Cretzu 317); *dῑsfatāre de la fatum „soarta” (Pushcariu 518); *diseffētāre de la effētus „istovit de sarcina” (Densusianu GS III 430); de la *dĭs shi lat. *fata „fatatoare” /Spitzer RF II 28486; REW 3269); de la fatuus cf. sp. desenfadar (Buescu Latinitatea verbului desfata in Destin 1952 109121). Der. desfataciune s. f. (desfatare deliciu); desfatator adj. (care produce desfatare).