CĂLĂTÓR¹, -OÁRE, călători, -oare, adj. 1. Care călătorește, care e în călătorie, care pleacă în altă parte. Există un canon care îngăduiește și dezleagă pe omul călător – încolțit de vremea rea – să intre să se adăpostească [în biserică]. GALACTION, O. I 81. Ei, da-s la drum, și baba călătoare n-are sărbătoare! VLAHUȚĂ, O. A. II 95. ◊ Fig. August e în toi... și de-acu vara-i călătoare. SADOVEANU, F. J. 609. A pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt mai călător Decît un vînt! COȘBUC, P. I 54. ◊ Porumbel călător = porumbel dresat să se întoarcă la locul de unde a plecat. 2. (Despre popoare sau populații) Nomad. Și nații călătoare, împinse de a mea, împlut-au sperioase pustiul pîn’ la poluri. EMINESCU, O. I 91. 3. (Despre păsări) Care pleacă iarna în țări calde; migrator. De multe ori urmărise stolurile călătoare cu ochii. C. PETRESCU, A. 308. Trec păsările călătoare-n bandă. Îndurerat le urmăresc cu ochii. ANGHEL-IOSIF, M. II 138. Aceste păsări călătoare se-ntorceau pe la cuiburile lor. CARAGIALE, O. III 231. Zărește despre soare Cîrdurî-cîrduri de cucoare, Călătoare zburătoare. ALECSANDRI, P. P. 145. 4. Fig. Care trece repede, trecător. Numai eu în tîrziu singur pe cărare Farmecul acestei clipe călătoare. TOPÎRCEANU, B. 79.