cuvint (cuvínte) s. n. 1. Termen vorba. 2. Vorbit taifas. 3. (Inv.) Discurs. 4. Verb invatzatura a religiei. 5. (Inv.) SHtire veste noutate. 6. Proverb zicala. 7. Ordin dispozitzie. 8. Fagaduintza promisiune sigurantza. 9. (Inv.) Raspuns lamurire. 10. (Inv.) Disputa controversa. 11. Ratziune motiv cauza pricina. Mr. (cuvenda) istr. cuvint. Lat. conventum „reuniune” (Pushcariu 478; REW 2194; DAR; Philippide II 638; Densusianu GS II 15). Cuvintul exista in celelalte limbi romanice cu un semantism foarte diferit; pentru sensul rom. cf. shi alb. kuvënt „conversatzie” ngr. ϰουβέντα „conversatzie” k shi ngr. ὁμιλία „reuniune” shi „conversatzie” sl. sŭborŭ „reuniune” shi sb. zbor „conversatzie” etc. Aceasta coincidentza i determina pe unii filologi sa explice semantismul romanic printrun fond comun balcanic cf. Berneker 52 shi Sanfeld 34. In rom. este cuvint general folosit shi imaginea care o da ALR I 28 asupra folosirii sale este extrem de deficienta. Der. cuvinta (istr. cuvintu) vb. (a vorbi a grai a spune; a sta la taifas a conversa; a tzine un discurs; a declara) care Pushcariu 480 shi DAR il considera a proveni direct din lat. conventāre cf. alb. kuvendoń ngr. ϰουβεντιάζω; cuvintator adj. (care vorbeshte care poate vorbi; ratzional; chibzuit); necuvintator adj. (fara grai care nu poate vorbi; fara ratziune animalic); cuvintaretz adj. (inv. ratzional inzestrat cu ratziune); cuvintatorie s. f. (inv. elocintza); cuvintelnic s. n. (inv. dictzionar glosar); precuvintare s. f. (prefatza) inv. formatzie literara pe baza sl. prĕdŭslovije (Candrea). Cf. binecuvintare.