cucúi (cucúie) s. n. 1. Motz de pene la pasari. 2. Virf culme apogeu. 3. Culme creasta. 4. Umflatura protuberantza. 5. Umflatura la cap provocata de lovirea cu un corp tare. Mr. cucul’u megl. cucul’. Lat. *cucullium in loc de cucullus (CandreaDens. 419; Pascu I 71) cf. ngr. ϰουϰούλιον (de unde sl. kukuli rom. cuculiu s. n. inv. potcap caracteristic calugarilor ortodocshi sec. XVII cf. culion) › alb. kukül’ „gluga”. Cf. shi calabr. cuccua „tumoare bashica” calabr. kukuggyata „ciocirlie” nume datorat motzului. Der. sustzinuta de Pushcariu Dacor. IX 440 shi DAR din lat. coccum „boaba” cu suf. ui este de nesustzinut atit din cauza dificultatzii de a explica semantic primele sensuri ale cuvintului rom. cit shi a rezultatului din dialecte. Din gr. ϰουϰούλιον „pustula” dupa Roesler 571; anterior indoeurop. dupa Lahovary 323. Este cuvint general cunoscut; insa in vest se foloseshte adesea cu sensul de „cocosh” (ALR I 6). Der. cucuia vb. refl. (a se umfla a face cucuie; despre pasari a se duce la culcare a se cocotza a se sui; a se gati a se dichisi); cucuiat adj. (motzat; care are cucuie; cocotzat; deosebit ieshit din comun); cuculei s. n. (culme inaltzime). Sb. kukulj „gluga” nu provine din rom. cum credea Candrea Elemente 407 ci din mag.