COÁJĂ, coji, s. f. 1. Învelișul exterior al rădăcinilor, tulpinilor și ramurilor copacilor și al altor plante lemnoase; scoarță. Coaja acestor meri era suflată cu aur. ISPIRESCU, L. 64. [Balaurul] a ros toată coaja copacilor din codru. CREANGĂ, P. 112. Pare că și trunchii veciniei poartă suflete sub coajă. EMINESCU, O. I 85. De zece zile caii n-au ros decît coaja copacilor. NEGRUZZI, S. I 167. 2. Învelișul exterior al fructelor, al semințelor etc. Pe trotuar, apa spăla coji de portocală. C. PETRESCU, Î. II 158. Arunca spre mine, peste marginea de deasupra a cojii de harbuz, ochii ei mari, negri și plini de o nevinovată, bucurie. HOGAȘ, M. N. 18. Negăsind nimic de ronțăit, luă și ea cojile de măr pe care le lepădase stăpînă-sa și le mîncă cu multă poftă, ca pe niște trufandale. ISPIRESCU, L. 161. 3. Învelișul tare și calcaros al oului. Nu-mi dai o coajă de ou? Pentru fiu-meu, pentru Vasile. E ligav la mîncare. STANCU, D. 27. 4. Partea exterioară, mai tare, a unor alimente coapte, fripte, dospite (ca pîinea, mămăliga, friptura, brînza etc.). V. crustă. Pîinea are coajă rumenă. ◊ A prins mămăliga coajă, se zice despre un om sfios, care începe să prindă curaj și să fie îndrăzneț. ♦ Bucățică uscată rămasă de la mîncare; rămășiță care nu se mai întrebuințează. O coajă de mălai de ieri De-o vezi la noi tu ne-o apuci, Băieții tu-n război ni-i duci, Pe fete ni le ceri. COȘBUC, P. I 208. 5. Crusta unei răni care începe să se vindece, să se cicatrizeze. 6. Stratul exterior, vîrtos și răcit al globului pămîntesc; scoarță. 7. (Învechit, rar) Învelișul tare și calcaros al unor moluște sau al unor crustacee (scoici, melci, raci etc.). Să strînge ca melcul în coaja lui. PANN, P. V. I 134. [Dobitoace] ce se închid în cojile lor. GOLESCU, Î. 49.