ciúma (ciúme) s. f. 1. Plaga a porumbului. 2. Laur. 3. Boala infectzioasa epidermica foarte grava. 4. Monstru din mitologia populara care personifica ciuma. 5. Plaga calamitate. Mr. tzuma megl. ciuma. Probabil lat. cyma din gr. ϰυμα (Pushcariu 330; Pushcariu Lat. ti 60; Pushcariu Conv. Lit. XXXVII 600; Berneker 163; Capidan Dacor. III 142; Diculescu Elementele 477; Bologa Dacor. IV 962; DAR). Forma lat. vulg. ciuma punct de plecare al fonetismului rom. apare in glose tirzii cf. sp. cima „virf culme” esquilmar „a stoarce a secatui” (Corominas Anales Inst. Ling. II 128). De la sensul primitiv de „tumoare umflatura” evolutzia sensului se explica prin simptomele bolii cf. peste bubónica „ciuma bubonica” shi mr. panucl’a „tumoare” shi „ciuma”. Rezultatul normal ar fi trebuit sa fie se pare *cima; u ar fi in acest caz secundar k in bucium. Este cuvint care apare aproape in toate limbile din estul Europei (alb. kjimë „abces” tc. çuma „ciuma” bg. sb. rus. čuma rut. pol. dzuma mag. csoma csuma toate cu sensul de „ciuma”); cf. shi it. cima fr. cime sp. cima cu sens diferit. Toate limbile in care apare sensul de „ciuma” par a indica un imprumut din rom. cu atit mai mult cu cit cuvintul nu se explica prin mijloace interne ale nici uneia din limbile interesate (cf. Berneker; Capidan Dacor. III 142). Totushi sa propus un etimon sl. (Miklosich Slaw. Elem. 53 shi Lexicon 1128; Cihac II 58) bg. (Conev 94) alb. (Philippide II 639) tc. (Mladenov 689). Der. ciumat (var. ciumash ciumos) adj. (pestifer; ciumat bolnav de ciuma); ciumar s. m. (laur) care Diculescu Elementele 485 il apropie de gr. ϰυμάριον dar care ar putea fi der. in cadrul rom.; ciuma vb. (a imbolnavi de ciuma; despre fructe a se strica); ciumafaie s. f. (laur) a carui a doua parte nu a fost explicata satisfacator shi care se mai numeshte probabil prin etimologie populara ciuma fetei (Cihac II 491 pleaca in mod eronat de la mag. csuda „minune” shi fa „copac”; Diculescu Elementele 485 de la cima cu suf. gr. ϰαφος; shi DAR sugereaza o legatura cu mag. csudafa „laur”).