CHEMĂTÓR, -OÁRE, chemători, -oare, adj. (Literar) Care cheamă; fig. îmbietor, ademenitor. Străzile se desfac ca niște brațe uriașe, pline de surprize, chemătoare și vii. SAHIA, U.R.S.S. 61. Aude-n depărtare Glas de clopot chemător. ALECSANDRI, P. II 33. ◊ (Popular, substantivat) Persoană care invită pe cunoscuți la nuntă; vornicel, drușcă. Ia ieși pîn-afară, C-afară te cheamă Doi-trei chemători, Juni colindători. TEODORESCU, P. P. 18.