CEAMBUR s. n. (Mold.) Incursiune; hoardă (tătărească). Au slobozit călărimea ceambur și au prădat orașele săcuilor. URECHE. Tătarii Crimului ... de la amîndoi lua daruri să nu le strice țările cu ciambalurile lor. NCL I, 43; cf. M. COSTIN; PSEUDO-COSTIN, 13^v; CANTEMIR, HR.; NECULCE; PSEUDO-AMIRAS; PSEUDO-MUSTE. Variante: ceabil, ceabul (CANTEMIR. HR.), ceambul (M. COSTIN; NCL I, 43). Etimologie: ucr. čambul. Cf. pol. czambul. Cf. p o g h i a z.