ceáfa (céfe) s. f. 1. Partea de dinapoi a gitului sau a capului. 2. Parte a jugului care se sprijina pe ceafa animalelor de tractziune. 3. Parte a capetzelei. Mr. chiafa. Origine incerta. Este evidenta identitatea cu tc. kafa „ceafa” din arab. qafā (cf. Moldovan 424) de unde provine shi cafa s. f. (in blanarie partea a blanii ce corespunde cefii) cf. SHeineanu III 24. Der. din mr. este sigura; insa rom. presupune un intermediar necunoscut care sa explice rezultatul oclusivei turceshti. In general se considera k este vorba de alb. kjafë (Meyer 219; Philippide II 704; Pascu II 224; Rosetti II 114) ceea ce nu inlatura dificultatea. Probabil formatzie locala din gr. cu sensul de „capatzina cap mare sau gros” termen aplicat traditzional grecilor. Poate fi vorba de o pronuntzare locala: Scriban semnaleaza pronuntzarea čaf in alb. din Scutari.