canon (< gr. ϰϰνών „regula norma”) 1. Denumire a monocordului* la grecii antici. 2. (Biz.) Poem religios de mari dimensiuni alcatuit de regula din noua ode (2) pesne* cantande* sau cantari*; face parte din slujba utreniei*. Oda este formata la randul ei din trei pana la noua tropare* identice (k numar de silabe shi loc al accentelor) cu primul tropar care se numeshte irmos* sau catavasie* shi care slujeshte de „model” celorlalte strofe din oda dandule atat melodia dupa care se canta cat shi numarul de versuri shi silabe din care este compus in lb. gr. Insashi denumirea de c. arata k partzile lui componente (strofele shi odele) se supun unor norme sau reguli determinate in ceea ce priveshte structura (forma) shi inlantzuirea lor. In c. se intalnesc atatea structuri cate irmoase sunt. Irmosul determina structura fiecarei ode numai troparele aceleiashi ode ramanand izosilabice shi homotonice. Fiecare oda trateaza episoade diferite ale aceleashi teme toate capatand unitate in cadrul c. care este intitulat corespunzator temei: „al Invierii” „al Crucii” etc. Forma completa a c. de noua ode se afla numai in randuiala „Dupacinarii” din prima saptamana a paresimilor shi in C. cel mare al lui Andrei Criteanul (episcop al Cretei 711 m. 726) de la denia din saptamana a cincea a paresimilor care numara peste 250 de tropare*. De regula celorlalte c. le lipseshte oda a doua. C. de proportzii mai reduse se numeshte diode (gr. διῴδία) triode (τριῴδια) tetraode (τετραῴδια). 3. Partea centrala recitata dupa Sanctus* in misa* romana (canon missae). 4. Forma contrapunctica* avand la baza un proces imitativ riguros continuu. Spre deosebire de imitatzia* simpla in care vocea (2) care imita (risposta* consecventa*) reproduce doar inceputul celei initziale (proposta* antecedenta*) c. prinde in actziunea imitativa intreaga desfashurare melodica. C. poate constitui o piesa de sine statatoare sau o parte dintro lucrare mai mare. ♦ In constructzia c. intervin o serie de factori care determina diferite variante ale acestuia. Astfel distantza care separa in timp intrarile (1) succesive ale vocilor permite o diferentziere a lui in: c. la distantza de unul doi sau mai multzi timpi (I 2) respectiv masuri*. Deosebirea de inaltzime (2) intre vocea initziala shi cea care imita reprezinta un alt criteriu de individualizare; c. la unison* octava* cvinta* cvarta* shi la alte intervale. La toate aceste intervale c. poate fi realizat prin imitatzie in mishcare* directa contrara (c. cancricans v. recurentza). Alte variante ale c. se pot obtzine prin marirea sau micshorarea duratelor* (c. in augmentare* shi c. in diminuare*). Exista shi cazuri in care aceste procedee se pot combina (ex. c. in augmentare shi inversare c. in inversare shi mishcare retrograda etc.). C. poate fi incheiat printro coda* cu intreruperea imitatziei (c. finit) sau reluat de la inceput prin suprapunerea ultimei partzi cu prima (c. infinit sau circular). In cadrul acestei variante exista shi forme modulante unde reluarile se fac in noi tonalitatzi (c. per tones c. in spirala etc.). ♦ Numarul vocilor din c. poate fi variabil (c. la 2 3 4 sau mai multe voci). Cand procesul imitatzie se refera la melodia unei singure voci avem un c. simplu iar cand este imitat un complex de 2 sau 3 voci de catre o alta grupa corespunzatoare vorbim de c. dublu sau triplu. Notarea c. se face fie sub forma de partitura* cu toate vocile desfashurate (c. deschis) fie pe un singur portativ* avand indicatziile necesare privitoare la numarul vocilor locul shi intervalul intrarilor etc. (c. inchis). Aceste indicatzii uneori pot lipsi urmand sa fie deduse din cate un motto pus la inceput (c. enigmatic); intalnit in practica polif. mai veche mai ales la polifonishtii flamanzi (v. neerlandeza shcoala) ♦ Din punct de vedere istoric c. apare inca din epoca Ars antiqua* in rota* shi rondellus* (v. rondeau). (Ex. c. engl. Sumer is icomen) apoi in Ars nova* sub numele de caccia* shi fuga* pentru a ajunge la o deosebita inflorire in arta polifonishtilor flamanzi (sec. 15). Utilizat cu oarecare moderatzie in sec. 16 in muzica religioasa shi in madrigale* ishi pierde cu timpul interesul odata cu declinul polif. vocale shi aparitzia monodiei* acompaniate. In epoca barocului* cunoashte o noua valorificare in special in cadrul fugii in partzile de stretto* ale acesteia. Este cultivat apoi de clasici shi de romantici k parte componenta in formele mari (sonata* cvartet (2) shi simfonie*). In sec. 20 serialismul* dodecafonic i acorda o noua semnificatzie prin preluarea unor procedee ale c. k principii generatoare ale acestei tehnici (ex. inversare mishcare retrograda etc.; v. shi serie).