canón (canoáne) s. n. 1. Norma regula precept. 2. Parte din slujba liturgica ce se considera definitv shi de neclintit fixata de traditzie. 3. Unitate muzicala a imnurilor liturgice. 4. Compozitzie muzicala in contrapunct. 5. Instrument muzical vechi. 6. Pedeapsa data preotzilor sau de catre preotzi (in timpul spovedaniei) conform canoanelor. 7. Chin suferintza. Mr. canone. Ngr. ϰανών (Murnu 11); cf. tc. kanun „regula” alb. bg. kanon. Este cuvint pop. cu sensul 7 cel putzin in Munt. shi Mold. Der. canonarh s. m. (monah insarcinat cu orinduirea slujbei; copil care ajuta la biserica pe cel care dirijeaza corul recitind bucatzile care acesta le va cinta apoi); canonarhisi vb. (a indeplini functzia de canonarh); canoneala s. f. (pedeapsa); canoni vb. (a impune penitentza; a pedepsi; a chinui a tortura); canonisi vb. (a stabili drept canon; a canoniza; a impune penitentza) cf. Gáldi 152. Der. neol. canonic adj.; canonic s. m.; canonical adj.; canonicat s. n.; canoniza vb.