bun a adj. (lat. bŏnus vlat. dvonus shi *benus de unde vine bene bine; it. buono pv. bo fr. bon sp. bueno pg. bom). Care are bunatate care face bine: tata bun. Care poseda calitatzile dorite e propriŭ la ceva: cal bun cal bun de calarie. Care se distinge: lucrator bun. Favorabil: timp bun. Tare puternic: o lovitura buna. Valabil: bilet bun pentru treĭ persoane. Pur nefalsificat: aur bun. Adevarat drept nevitreg: frate bun. Adevarat primar: var bun. Mare: un bun numar de cetatzenĭ. Om bun la Dumnezeŭ ĭubit de Dumnezeŭ. Bun de gura elocŭent. Oamenĭ bunĭ! formula de chemare adresata maĭ ales tzaranilor shi care corespunde cu domnilor. A pune un cuvint bun pentru cineva a starui p. cineva. A fi bun plecat buna plecata a fi plecat pentru totdeauna. Nu e a buna (Munt.) nu e cea mai buna (treaba) nu e spre bine e semn raŭ. A lua cu buna (Trans.) a lua cu binele a proceda incet (cu ogodu). S.m. shi f. Vechĭ. Bunic bunica. S.n. pl. urĭ shi e. Vechĭ. Bunatate. Azĭ (pl. urĭ). Avere (propriŭ shi fig.): bunurĭ mobile shi imobile sanatatea e cel maĭ mare bun. Bun! interj. ild. bine!.