BUCIUMÁ² búcium vb. I. 1. Intranz. A sufla a cinta din bucium (sau dintrun instrument analog). Padurarul sauzea buciumind din corn in adincurile padurii. SANDUALDEA U. P. 65. [Ursan] un corn apuca shi buciuma in vint. ALECSANDRI P. A. 165. Bucium de aur a luat in tzara a buciumat Mare oastea ridicat. TEODORESCU P. P. 177. Fig. Toamna cazuse. Vinturile incepusera a buciuma prin cuhalmurile Siretului iar apele a ofta in noapte. DUNAREANU N. 142. 2. Tranz. A anuntza a vesti (ceva) in gura mare. De pe mii de insorite creste Vetzi buciuma in patru vinturi veste. TOMA C. V. 212. ◊ (Poetic) Sirenele buciuma cu noi impreuna... cintecul lor de chemare. DESHLIU G. 19. Vintul aducea cintecul codrilor batrini; toamna ishi buciuma mihnirea in adincimi. SADOVEANU O. I 230.